Cineva care te prinde

Cârcelul e cineva care te prinde. Te prinde exact atunci când masajul atrenorului te-ar pune intr-o lumină importantă și de invidiat. Cârcelul te urmărește pentru că ești atât de fraged încât faci „Țuști!” în bazin fix când se apropie tare tare doamna cu pluta și te strecori ca o zvârlugă prin fața ei, iar mai apoi te așteaptă cât antrenorul să-ți zică „Azi ești leneș!”.

Cârcelul e cineva care trebuie anunțat de colegul de antrenament. Pentru ca astfel savoarea momentului de prizonierat al zvăpăiatului de cârcel să fie împărțită la doi: cel care anunță și norocosul important pe care „l-o prins”.

Cârcelul îți dă drumul după o manevră specială a antrenorului care Doare! Ceea ce înseamnă ca poți să te lași un pic pe spate, să icnești sugestiv și să închizi ochii până trece.

Cârcelul aproape că face din tine un erou al apei.

În costum de baie

În costum de baie. Cu labele într-o mână și cu pluta la subsoară. Și culmea, nicio apă! Doar un hol mic și o ușă care tot lasă înăuntru, direct de afară, oameni zgribuliți, cu nasuri roșii și căciuli trase bine pe urechi.

De afară vine cu fiecare deschidere de ușă câte un salut din partea celor -8C câte îmi arăta mie mașina când am venit, cu vreo 10 minute înainte, eu însămi bine împachetată în pantaloni de schi și cu căciula trasă pe-o sprinceană. Iar acum, fac o primire călduroasă nou veniților etalându-mi în plină lumină coapsele goale.

Nu, deși sunt o persoană politicoasă și destul de sociabilă, nu mi-am dat jos cele trei straturi de pantaloni ca să întâmpin necunoscuți. S-a întâmplat așa:

Am intrat, am arătat abonamentul și am facut o mică glumă în răspuns la observația d-nei casiere că „n-ati mai fost demult pe la noi!” (abonamentul e valabil 1 an, eu mai am încă 5 intrări și îmi expiră peste două săptămâni). Am primit cheie de dulăpior și m-am dus să-mi depozitez catrafusele. Cand am intrat în vestiar, două domnițe fâșnețe, în costume din două piese (Slavă Domnului că al meu ține cât de cât la șale în circumstanțele de față!), se chinuiau să-și îndese căștile de cauciuc roz și au plecat chicotind.

Am rămas așadar singură. Mi-am găsit dulapul și am început să-l burdușesc: geaca (am în ea telefonul, portofelul, cheile de la mașina, exclus s-o las în cuier!), pantalonii de schi (e frig afară!), polarul, bocancii și în cele din urmă pantalonii de back-up, maieul și tricoul, toate în geanta pe care am golit-o de cască, labe și plută). A! Mai am și șlapii bleu, un număr cam mărișori (dar acasă e bine că mai încape o șosetă!).

Buuun... Nu las nimic afară că prea e gol. Cine știe cine mai intră pe aici?!

Bag cheia în broască și nu prea vrea să intre. Nu e prima dată cand am pățit așa. Cheile se strâmbă, broaștele sunt proaste... O îndes bine, țin ușa închisă... și rotesc cu forță. Cheia mă ascultă cuminte. O scot din broască, dar e mai scurtă cu vreo doi centimetri! Am rupt-o! Simt cum un bolovan mare mi se adună în stomac constatând că ușa e închisă, iar eu sunt: În costum de baie. Cu labele într-o mână și cu pluta la subsoară. Și culmea, nimic altceva, pentru că toate îmi sunt bine protejate în Dulapul Închis.

Așa stăteam la ghișeul doamnei de la casieria bazinului, copleșită de al doilea răspuns identic: „A, păi nu avem ce face. Noi aici nu avem scule!”

Mă gândeam doar că e imposibil să vrea să dorm acolo. Dar ei (dl portar și d-na casieră) sunt zâmbitori și calmi. Și siguri ca nu e nimic de făcut.

Poate de la frig, am judecat repede cam cum ar trebui făcut să deschizi încuietoarea fragilă. Am ochit o foarfecă și am tulit-o să-mi sparg propriul dulap. Am făcut exact așa cum mă gândisem (am strecurat o lamă printre perete și ușă) și am descoperit, umilă, că nu era închisă.

Pentru că rupsesem în yala 108, cheia de la 106.

Un domn Bunic

Petru i-a spus Domnul Bunic. Așa o să-i rămână numele. Primul dintr-o serie.

Un domn Bunic anonim care deschide un proiect deja ramificat. Rămâne să povestesc mai pe larg despre ramificații.

Emiteți cremă?

Formulă:

Se dă proximitatea sărbătorilor de iarnă (cele trecute, firește);

se corelează cu presiunea organizării mesei festive în familie,

se înmulțește cu apropierea amenințătoare a urmatoarei zile de naștere (prilej, mai nou, de întins pielea seara în oglindaă și făcut mutre lungi... ca să văd până unde se întinde și singură...),

se adună cu observația că în crema de față folosită în prezent se află printre multe multe ingrediente și aluminiu,

și, în cele din urmă,

se ridică la puterea dată de bulibășeala năucă din supermarket în (aproape) ajun de Crăciun.

Ca rezultat, mă aflu în primul magazin curățel și luminos care are Bio în vitrină.

Mă salută politicos o tînără delicată, dar mă pasează rapid mentorului în vânzări care intra direct în problemă:

- Ce căutați?

- O cremă de față.

- Atunci v-o recomand pe cea mai bună. Cu efect regenerator. (mă sperii, oare vede și ea??)

- Da' credeți că e nevoie?

- Sigur că e nevoie. Oricine are nevoie. Ochii albaștri mărginiți de o pădure de gene decorate festiv cu mult mascara mă privesc fix. Eu sunt, ca de obicei în relatiile inter-feminine, cu un cap mai sus, dar mă cocoșez binevoitor ca să nu fim prea la distanță.

Am un ditamai căruciorul cu tot felul de catrafuse, car o geacă înfoiată și nu sunt chiar într-o good hair day. Mă foiesc cu o cremă pe care am apucat să pun mâna ca un elefant grațios în magazinul de porțelanuri, dar domnișoara nu mă iartă ușor. Îmi vorbește despre beneficii. O doamnă cu cicatrice mare mare pe piept a rămas fără cicatrice.

- Dar asta nu e bună? Îi arăt pe ce-am pus mâna.

- Ba da, dar nu la fel de bună.

În fine, mă uit la prețuri. Cea mai bună e de vreo 3.5 ori mai scumpă decât timida mea alegere. Aș cam lua-o pe a mea. Dar fata nu se lasă. E mai eficientă. Se consumă mai puțină. Vin Sarbătorile: vă puteți face un cadou. Începe să-mi crească pulsul. Intră rapid în schemă creierul meu reptilian. Dintre Luptă și Fugi, el alege Fugi! Îmi înșfac crema și bat o retragere cu scuze la casă.

Acolo respir ușurată. Tânăra domnișoară care m-a salutat la intrare pare să fie de partea mea.

- Și eu o folosesc. E foarte bună. Și eu am tenul foarte dificil. (sigur! la vârsta ei e acnee! plus că mă întreb serios dacă există măsura -2, ca să se îmbrace și ea). Are ochi albaștri si mascara festiv. Dar măcar zâmbește prietenos.

- E foarte important la crema asta să o folosiți regulat, că vă protejează împotriva radicalilor liberi.

Chiar dacă emiteți să vă dați seara, important e să nu emiteți să vă dați dimineața! Că afară sunt mulți radicali liberi.

Caut bunici

Tataie spunea povești. În fiecare seară spunea o poveste nouă. Proaspătă. Inventată, nu citită. O scoteam, invizibilă și neconsistentă din comoda pe care stătea televizorul (merită precizat că era aceeași comodă în care punea mamaia la sărbători sub cheie prăjitura cu cocă rasă, pe care o furam bucată cu bucată până la epuizare). Închideam cu cheia (să nu se piardă celelalte) și fugeam repede în pat ca s-o ascult. Stăteam cuminte la marginea dinspre perete a patului (avea o bordură de lemn negru de care îmi lipeam fruntea) și ascultam. Erau niște aventuri teribile, fantastice, intrigi cu prinți, prințese, păduri și ființe nepământești. Nu le mai știu. Am uitat tot. Îmi amintesc doar că adormea povestind câteodată. Și atunci îmi răpea din poveste și nu-l puteam lăsa în pace: „Tataie! Și ce-a făcut?”. Uneori amesteca, cu somnul care îl copleșea, personaje din viața noastră: „Ce să caute, tataie, Dana în pădure?!”. Nu suportam deloc ușor să pierd finaluri. Erau prea palpitante poveștile.

Tataie mi-a adus un șarpe verde în buzunarul de la cămașa, doar ca să-l văd cum arată viu, și apoi l-am dus împreună în iarba din fața curții. Mi-a adus carton, pentru că așa mi-am imaginat eu că stau rochițele balerinelor și mă hotărâsem să mă fac balerină. Mi-a pictat cai albi pe sticlă, m-a ajutat să-mi inventez un alt nume, atunci când eram tristă că nu-mi place al meu și ne făcea pe toți să râdem cu ceea ce târziu am învățat să definesc ca autoironie. Când am văzut Big Fish am plâns. Că mi se părea că așa de tare semăna cu tataie al meu!

Am pe frigider o poză cu el. Aveam doi ani și mă ține în brațe în curte, la soare. Lumina puternică îl face să se încrunte dar nu arată supărat. Se încruntă și zâmbește blând. Mi se face dor de el de fiecare dată când trec pe lângă poză și mi-l amintesc așa un pic ghiduș și foarte blând cu mine.

Tataie a murit acum cincisprezece ani. Luna asta ar fi implinit 85 de ani.

Pentru că a fost el în viața mea, eu pictez și spun povești. Și îmi caut permanent capacitatea de a mă juca.

De când mă tot uit la poza de pe frigider îmi zgândără mintea un plan de a-l picta. N-am îndrăznit până acum. Dar acum încep să prind curaj. Și deja mi-am planificat că după ce mai exersez un pic, trec la portretul lui. Dar as vrea să pictez mai mulți bunici datorită cărora suntem mai cumva, sau mai altfel. Care au lasat în voi, ca și în mine, o scânteie de transcendență.

Îi voi numi Profeții și vom face împreună, la final de proiect, o expoziție.

Dacă vă place ideea, trimiteți-mi poze si poate chiar povesti (dati un semn in comentariu si va contactez, daca nu aveti adresa mea). Spontane, autentice și reprezentative pentru scânteia voastră.

Cadoul perfect e un pulover

...Sau pantaloni de trening.

Anul ăsta am primit cadou răspunsul unei întrebări pe care mi-o pun de atâția ani, că nu-i mai știu începutul. Curele din piele fină cu măsuri estimate, cărți ochite prin biblioteci, filme noi, și în același timp clasice și nemuritoare (cât să merite să le ai pe dvd), toate acestea să fie cumpărate de beneficiarii lor în propriile demersuri de răsfăț.

Fiecare sezon cu cadouri e o vânătoare de concepte abstracte exprimate virtuos în obiecte. Cred despre tine că ești o persoană deșteaptă, cultă și rafinată, așa că, după ce am pierdut vremea prin librării până la epuizare, îți voi înmâna victorioasă „Noblesse oblige”. Carte frumoasă în sine, cu mesaj, cu substanță.

Am încercat demult și varianta cărților fără mesaj. Numai așa, că am văzut eu că a apărut. Dar, când primești o carte, nu poți să nu te intrebi de ce a ales-o pe aia. Așa am făcut că am dăruit bunei prietene „Rătăcirile fetei nesăbuite” și ea a primit un mesaj care nu era acolo.

Așadar, mă străduiesc. Cu cât obiectele sunt mai elevate, rafinate, complexe, cu atât mesajul lor e mai solid. Biletele la balet au avut un întreg discurs de spus în tăcerea lor cuminte: mulțumescuri, atenția la pasiuni de o viață, corelația dintre monumentalitatea evenimentului și aceea a gestului...

Și în tot acest timp, cadoul perfect, cuminte, întotdeauna util și aducător de bunăvoință, era un pulover. Unul moale și ușor.

Puloverul nu prea poți să îl mai ai deja (decât printr-o antologică coincidență). Îți trebuie că e iarnă și frig. Alea de anul trecut au făcut probabil scame pe la coate.

Cărțile le mai poți avea, filmele la fel, mesajele lor pot fi mai multe decât ai găsit tu. Nu te poti sustrage mesajelor neplanificate ale cadourilor tale, decât spunând, așa cum a declarat pe atunci iubitul meu, la primul nostru Crăciun: „E doar un inel. Dar n-are nicio semnificație!”.

Puloverul nu se joacă cu abstractizările. El nu ascunde nimic. Spune simplu: mi-ar plăcea să-ți fie cald.

Nebunia

Aseară am plecat să mă întâlnesc cu o prietenă. Era deja întuneric. Pe drumul luminat de becurile galbene, același pe care plec cu Petru când ne coborâm în oraș numai ca să avem de unde veni cu autobuzul, la colț de stradă, gardul e distrus. Pe trotuar, sunt candele roșii care acum s-au stins. Au vegheat și plâns femeia care a murit acolo. Călcată de mașină pe trotuar pe strada liniștită.

Șoferul a intrat în ea cu 80 de km la oră. Femeia avea un pic peste 50 de ani și era bonă. Șoferul avea 19 ani.

Doi bărbați opriți în fața lumânărilor stinse discută despre accident. Mă opresc și eu. Nu știu ce să fac acolo, dar nu pot să trec fără să mă opresc. Îmi vine să fug acasă, să îmi iau copilul în brațe și să nu mai plec de langă el. Să nu mai ieșim din casă. Să-l protejez până... când?

Până când trece nebunia asta.

Povestea cu cadoul din gradina

In gradina vecinului e un gutui parasit. Toata gradina vecinului e parasita. Dar gutuiul se intinde cu jind la noi in curte.

In toamna asta a fost plin de gutui. Nu stiu unde s-au dus. Dar, odata la cateva zile, gasesc in curte cate una-doua gutui. Parfumate, numa bune de un compotel.

M-am atarnat, am tras, am lovit cu coada maturii... Nu-mi da. Imi face cadou, numai cand vrea el, cate o gutuie pe care nici nu stiu unde o tine ascunsa.

Povestea cu musacaua impertinenta

De cand ma stiu mi-a placut musacaua. O facea mamaia rumena si aromata (mamaia avea o predilectie speciala, mostenita de mine intru totul, pentru cimbru) duminica, intr-o cratita mare pentru toata familia.

Cand am mers in Grecia, nu imi doream sa vad ruine antice, cat visam la musaca de la ea de acasa. M-au dezamagit crunt grecii. Musacaua pe care am intalnit-o acolo mi-a dat arsuri la stomac pe cateva zile. Baltea in ulei si ceapa prajita.

Zilele astea beneficiarul principal al musacalelor mele este Petru. Asa ca reinventez si eu.

O fac din carne de pui pentru ca el nu poate manca inca de porc (nu-i voie sub trei ani), plus ca e mult mai slaba (incomparabil mai slaba decat cea tocata de porc). La cea din imagine a intrat cam 350 de grame de carne de pui tocata (eu folosesc din pulpa, e mai putin seaca decat cea de piept), 1 ceapa mare (tocata marunt), 1 morcov (taiat rondele), vreo doi ardei capia (feliati si ei finut) copti si congelati (se poate si cu proaspeti) si o cana de rosii tocate pentru prima etapa.

Am sfarait un pic ceapa cu morcovul si cu doua-trei linguri de ulei de masline in cratita antiaderenta, am pus o ceasca de apa si cand s-au inmuiat un pic am adaugat carnea si ardeii si le-am lasat sa se fiarba inabusit sub capac. Am sarat dupa gustul familiei. (se poate si piper cand nu e pentru copii asa mici). Cand erau aproape gata (vreo 20-25 de minute) am pus si rosiile si o mana de patrunjel verde tocat. Le-am mai lasat cinci minute si le-am pus la racit. Am mai aromat/condimentat cu cimbru uscat, cateva frunze de rozmarin si un pic de coriandru pisat.

Separat am fiert vreo 5 cartofi roz in coaja. I-am racit si curatat. Taiati rondele, jumatate din ei i-am asezat in vasul termorezistent uns cu un cub de unt.

Odata racita umplutura de carne am facut o treaba impertinenta pentru musacaua si asa negreceasca de la radacini: am pus vreo trei felii de paine sa balteasca in lapte cald si le-am pus cu tot cu lapte peste carnea preparata. Am mai batut si vreo doua oua si le-am pus si pe ele. Maclavaisul asta l-am pus peste rondelele de cartofi. Deasupra, iar cartofi. Peste toate o cutie de 250 de grame de branza Fagaras cu o cutie de cottage cheese frecate bine impreuna. Cam 500 de grame de branza, dar cred ca ar fi mers si mai mult.

La cuptor cu totul vreo 15 minute la 200 de grade (treapta 6 pentru gaz).

Ei bine figura cu painea a facut o minune super cremoasa. Inovatie imprumutata de la perisoare, dar de mare efect!

Conversatie

Pup manuta mica. Spun:

- Ai un pupic pe manuta. Stai sa-l iau. Si pup.

Petru zambeste. Nu isi trage mana. Dar nu e nici pupacios. Seamana cu taica-sau.

Eu pup.

- Hii, mai ai unu! Stai sa-l iau. Si iar pup manuta mica, moale si calda care sta cuminte in palma mea.

Petru zambeste din nou. Spune (usor imperativ):

- Mai ai!

Al di Meola

L-am gasit pe Al di Meola intr-o calatorie. O noapte in care, pe drumuri fiind, am ascultat o emisiune de radio Romania Actualitati pe care probabil o mai asculta in surdina vreun paznic adormit sau vreo asistenta in garda de noapte. A fost muzica lui pentru cateva ore bune.

Nu-mi era un nume strain. Imi era doar o muzica nemaiauzita. Azi l-am auzit clar si l-am vazut de aproape. Concertul a fost la Teatrul National din Cluj. Uneori muzica asta e prea complicata pentru mine. Mi-era greu sa o inteleg. Alteori e atat de simpla si pura.

Imi e o frica teribila de zborul cu avionul. Atat de intensa e frica, incat in aer fiind, am senzatia ca nu ma pot misca pentru ca as putea strica echilibrul fragil al masinariei imense care, impotriva firii si tuturor instinctelor mele, se cocoata tocmai in inaltul cerului.

Asta seara, am trait cateva momente de emotie atat de pura si de intensa, incat aveam senzatia ca daca respir, sau inchid gura, stric un echilibru fragil din care iese muzica.

Rapsodie în verde pe Arany Janos

Proiectul, pornit în toamna trecută e despre ziduri și lumina acumulată în ele în timp și oameni.

Lucrarea de alături plusează frumos la atmosferă chiar dacă mă chinuie obsesia de grafică și câteva ezitări. Mi-e dragă ușa asta cu impresia ei de auteritate usor de biserică și cu invitația jucăușă de a trage cu ochiul pe casa scării.

Roșiile oltenești

Nu ți-e dor de-o roșie oltenească parfumată și dulce? De-aia care miroase a vară proaspăt culeasă din grădină. Cu puf mâncăricios și fin.

Atunci ascultă-mă pe mine: nu le cumpăra în iunie. Uită-te atent in jurul codiței, și dacă acolo sunt galbene, înseamnă că semințele vor fi verzi. Iar dacă semințele sunt verzi, atunci ea roșia a fost grăbită de grădinarul ei să se facă mare ca Făt-Frumos: într-o zi cât altele într-o lună.

Iar grădinarii năcăjiți de pe Valea Oltului nu au nici măcar cele mai bune metode de grăbire și riști să nu-ți mai dorești roșia parfumată nici măcar la anul.

Poza perfecta

Am fost întrebată pe șleau: de ce e asta poza perfectă? Zice cine o vede cu prezentarea inerentă din partea mea: Vrei să vezi poza perfectă?

E întrebare simplă. Și până acum nu a zis nimeni ca nu, deși reacțiile dincolo de zâmbetul obligatoriu, au fost în final diverse și mai leșinate decât o cerea introducerea.

Iată așadar și explicația, pe puncte, cu liniuță:

- am facut-o eu fiului meu. Deci e a mea la trei nivele.

- e solara că așa era ziua aia. Iar eu am ales filtrul perfect.

- el zâmbește șmecherește pentru că de fapt se ferea. Iar eu l-am prins.

- e cea mai delicioasă bască trasă pe-o ureche plecată la drumeție cu toiagul călătorului încercat.

Peo

Cred ca ramane Peo. Cu toate hibele numelui, il sustin in competitie pentru ca Pepe suna mai banal. Si raman la astea doua pentru ca e primul nume pe care fiul meu l-a primit direct si neprelucrat de la nasa lui (varianta mica, pe undeva pe la 1 an si ... sa fi fost vreo doua luni?).

Asadar raman la Peo. Dar ce sa mai punem? Prietenii? Atelierul? Ce da bine in engleza?

Varianta proiect a lui Peo (pe care astept cu emotie feedback de la prieteni) este aici: peo.sese.ro.

Acum incep sa se nasca povestile.

De la inspiratie la existenta sau despre cum va veni Juval Lowy la Cluj

Sergiu a fost acum aproape un an la super Master Class pentru arhitectii software in Germania.

Autorul, Juval Lowy, este cel putin un guru pentru Sergiu.

De atunci, visul lui a fost sa faca cumva sa vina acest guru si in Romania.

Pasii au fost complicat de executat, dar in esenta simpli, iar inspiratia de a-l invita pe Juval in Cluj, a angrenat chiar mai multe:

1. S-a nascut o asociatie pentru software mai bun: RABS (www.rabs.ro)

2. S-a nascut un eveniment care se intampla anul asta in Septembrie la Cluj: The Architect's Master Class by Juval Lowy

Felicitari! si Bafta!

Pe vremea tineretelor mele zbuciumate, clubul era o experienta simpla

... Azi piata de cluburi ma uimeste in mod pozitiv. E una dintre putinele in care se intampla lucruri orientate catre client si experienta de consum. (mai sunt si librariile, dar alta data :)

Clubul nu mai e un loc in care te duci sa te zbantui, sa bei pana... te opresti, sa te lipesti de vreun minunat si sa te duci acasa mirosind a fum ca un hornar. Desi faci toate lucrurile astea, experienta o definesti altfel: pretextul e concertul, spectacolul de teatru, deghizarea, tema.

Marketing ca la carte, teoretic, cel putin! Dar cum segmentezi? Cine sunt fidelii si ce cauta?

Mai vede cineva afisele?

Eu ma voi duce intr-un club pentru prima data dupa vreo 2-3 ani, saptamana viitoare. Pentru ca vine Baniciu si prea mult din tineretea mea e atarnata in repere de la Pasarea Colibri.

Voi cum alegeti clubul? Cat de frecvent? Vedeti afisele?

Proiectul Pepe/Peo

Una din noile energii tocmai ia forma intr-un mic proiect de e-commerce.

Cum se va chema, inca nu e final.

Ce face: raspunde unei piete pe care am descoperit-o eu ca mama. Mi-ar fi placut (si am depus eforturi de imaginatie despre cum sa fac sa pot) sa ii decorez camera lui Petru asa ca o experienta personala. Sa fie ale lui, sa fie imagini speciale, sa nu repete niste stereotipuri de marketing popularizare de Disney.

Ma gandeam sa le desenez eu. De unde energie si timp?

Asa ca am sfarsit prin a cumpara un pachet de la Ikea cu ceva, orice. Mi-as fi dorit sa fie mai special, chiar daca era doar un autocolant care va deveni decrepit in maxim doi ani.

Am prietene pictorite care pot face chestii bestiale (au si facut de altfel).

Avem imagini cu care poti sa decorezi o camera. Dar, mai mult de atat, oferim o experienta. Personaje ale unor povesti pe care chiar noi le-am inventat. Sunt proaspete. Si pe alocuri chiar inedite. Asa imi imaginam eu ca mi-ar fi placut sa fac cu Petru. Sa avem langa noi un personaj a carui poveste sa o stim, sa o spunem seara la culcare, sa-i spunem Noapte buna... (mici romantisme de mamica).

Deocamdata, ne distram identificand floricelele pe autocolantele de la ikea. That will not always be the case :).

Va mai povestesc

Idei si energii noi

La un an si trei luni de cand sunt "mama lui Petru", am de zis cateva lucruri si de facut cateva:

1. Deocamdata nu HR in IT ci formule de regasire. Decizia de a deveni mama casnica cu cateva preocupari aditionale.

2. Preocuparile aditionale (doar o parte din ele) raman sa faca conversatie pe acest blog. O alta bucata de preocupari aditionale, mai eterice, vor ocupa spatiul: oanadamian.wordpress.com (mai clar e vorba de scrieri si pictura, extrem de personale)

3. Aria mai-sus-mentionatelor preocupari vizeaza subiecte din internet, new media si un mic e-commerce care imi sta pe suflet (ca nu din creier a venit) de multe luni si pe care sper sa-l lansez in februarie. Nu zic data ca sa nu-l sperii :).

4. Ce am invatat in anul asta: mi-am facut prieteni, am descoperit Facebook-ul, am invatat cum e sa faci numai ce iti place (ca si cum ai avea un milion de dolari), am gasit muzica

Salopeta portocalie. Exercitiu social

[Update] In dupa-amiaza de Ajun deja se stransesera 2065 de lei. Target atins si depasit. Le multumim tuturor celor care au devenit parte din povestea asta si le dorim un Craciun implinit sufleteste.

O surpriza frumoasa a fost ca am invatat ca oamenii la care a ajuns ideea noastra s-au implicat cu mai mult decat donatii. Ne-au povestit experiente personale, ne-au dat teme de gandire si, pe un plan mai pragmatic, au adus feedback valoros despre obiectul proiectului: cat de fiabila e masina de spalat aleasa de noi, ce alternative avem...

De la ei am prins curaj sa facem un pas mai departe: crestem suma pe care ne propunem sa o atingem la 2600 de lei, asa incat sa putem lua o masina de calitate mai buna (Bosch). Am gasit-o aici: http://www.mediagalaxy.ro/catalog/index.jsp?catalogId=5&categoryId=150&itemId=15326.

Sergiu da mai multe detalii despre donatori si masina de spalat: http://www.sese.ro/

-------Articolul original e mai jos------------------------

Am nascut prematur la finalul lunii a saptea de sarcina. Petru a ramas in maternitate pentru recuperare ponderala aproape 5 saptamani de la nastere: ne-am externat cand a implinit o luna. Bebelusii obisnuiti merg acasa dupa 3-5 zile de la nastere. Mamele lor ii primesc langa ele din prima zi.

Cu noi, la fel cu toti prematurii si inca vreo cateva categorii de micuti cu probleme, lucurile au stat altfel. Eu si Petru ne-am intalnit la neonatologie timp de o luna in rastimpuri limitate si acolo am invatat din nou despre bucurie.

Primul semn de normalitate pe care l-am primit de la una dintre asistente a fost: "de maine il imbracam!". (am aflat mai tarziu ca era chiar un reper medical in evolutia lui) Era inca la terapie intensiva si a primit un body.

Mai tarziu, dupa ce a fost mutat intr-un salon normal de tratament, am aflat si care e tinuta standard: camasa de panza si scutec de panza, ambalat in formula "sarmaluta".

La un moment dat am primit un zambet si o veste: "Vi l-am facut portocala!". Petru primise de imbracat o salopeta portocalie. Era asa de frumos! Era o pata de culoare vie si expresiva, iar mie mi se parea ca dintr-o data e mai bine si mai aproape sa mearga acasa.

Salopeta portocalie a fost de altfel sortita tuturor dezastrelor pe care le produce un bebelus cu toate functiile in regula: regurgitat, varsat, pipizat... dura maxim trei ore.

O vedeam totusi pe calorifer, spalata, si stiam/speram ca o va mai primi.

Salopeta portocalie a ramas un reper pentru mine. Si o data cu ea am invatat ca pretul ei este ca cineva, una dintre asistente sa o spele cu mana, de cate ori e nevoie, intr-un salon in care 15 bebelusi sunt tratati, hraniti, schimbati, cantariti de aceeasi asistenta.

Am hotarat sa facem un exercitiu social in care sa implicam oamenii care ne cunosc. Vrem sa strangem 2000 de lei cu care sa cumparam pentru sectia de Neonatologie a Spitalului Clinic Judetean de Urgenta o masina de spalat cu uscator. Pentru salopetele portocalii sau de alta culoare cu care bebelusii veterani sa isi bucure mamele si pentru toate celelalte uniforme, scutece si asa mai departe, care acum sunt luate acasa sau spalate la chiuveta din salon.

Masina e aici: http://www.domo.ro/Electrocasnice/Masini_spalat_&_Uscatoare/Masini_de_spalat_cu_uscator/Indesit/Masina_de_spalat_cu_uscator_Indesit_WIDXL_126

Banii ii strangem fie in contul acesta: RO19INGB0000999900133556, deschis la ING Bank, pe numele Oana Damian, fie in persoana... (ne descurcam noi cumva sa ne intalnim)

Stim ca avem in jur oameni care cred in aceleasi lucruri ca si noi. Exercitiul social pe care il propunem e sa aflam in cat timp se vor mobiliza ei.

Povestea lui Sergiu este aici: http://www.sese.ro/archives/61

[Update] La o ora si jumatate de la publicare, s-au strans deja 350 de lei.

[Update] 21.12.2009 Suma acumulata pana acum e 665 de lei. Acum ne gandim ce frumos ar fi sa se stranga pana la Craciun.

[Update] 22.12.2009 Azi la 12:00 erau deja 865. Prindem curaj :)

[Update] 23.12.2009 Am trecut de jumatate! Azi la 8.30 aveam deja stransi 1145 de lei.

[Update] 23.12.2009 La final de zi bancara s-au strans 1445 de lei. Multumiri inimosilor!