Cineva care te prinde

Cârcelul e cineva care te prinde. Te prinde exact atunci când masajul atrenorului te-ar pune intr-o lumină importantă și de invidiat. Cârcelul te urmărește pentru că ești atât de fraged încât faci „Țuști!” în bazin fix când se apropie tare tare doamna cu pluta și te strecori ca o zvârlugă prin fața ei, iar mai apoi te așteaptă cât antrenorul să-ți zică „Azi ești leneș!”.

Cârcelul e cineva care trebuie anunțat de colegul de antrenament. Pentru ca astfel savoarea momentului de prizonierat al zvăpăiatului de cârcel să fie împărțită la doi: cel care anunță și norocosul important pe care „l-o prins”.

Cârcelul îți dă drumul după o manevră specială a antrenorului care Doare! Ceea ce înseamnă ca poți să te lași un pic pe spate, să icnești sugestiv și să închizi ochii până trece.

Cârcelul aproape că face din tine un erou al apei.

În costum de baie

În costum de baie. Cu labele într-o mână și cu pluta la subsoară. Și culmea, nicio apă! Doar un hol mic și o ușă care tot lasă înăuntru, direct de afară, oameni zgribuliți, cu nasuri roșii și căciuli trase bine pe urechi.

De afară vine cu fiecare deschidere de ușă câte un salut din partea celor -8C câte îmi arăta mie mașina când am venit, cu vreo 10 minute înainte, eu însămi bine împachetată în pantaloni de schi și cu căciula trasă pe-o sprinceană. Iar acum, fac o primire călduroasă nou veniților etalându-mi în plină lumină coapsele goale.

Nu, deși sunt o persoană politicoasă și destul de sociabilă, nu mi-am dat jos cele trei straturi de pantaloni ca să întâmpin necunoscuți. S-a întâmplat așa:

Am intrat, am arătat abonamentul și am facut o mică glumă în răspuns la observația d-nei casiere că „n-ati mai fost demult pe la noi!” (abonamentul e valabil 1 an, eu mai am încă 5 intrări și îmi expiră peste două săptămâni). Am primit cheie de dulăpior și m-am dus să-mi depozitez catrafusele. Cand am intrat în vestiar, două domnițe fâșnețe, în costume din două piese (Slavă Domnului că al meu ține cât de cât la șale în circumstanțele de față!), se chinuiau să-și îndese căștile de cauciuc roz și au plecat chicotind.

Am rămas așadar singură. Mi-am găsit dulapul și am început să-l burdușesc: geaca (am în ea telefonul, portofelul, cheile de la mașina, exclus s-o las în cuier!), pantalonii de schi (e frig afară!), polarul, bocancii și în cele din urmă pantalonii de back-up, maieul și tricoul, toate în geanta pe care am golit-o de cască, labe și plută). A! Mai am și șlapii bleu, un număr cam mărișori (dar acasă e bine că mai încape o șosetă!).

Buuun... Nu las nimic afară că prea e gol. Cine știe cine mai intră pe aici?!

Bag cheia în broască și nu prea vrea să intre. Nu e prima dată cand am pățit așa. Cheile se strâmbă, broaștele sunt proaste... O îndes bine, țin ușa închisă... și rotesc cu forță. Cheia mă ascultă cuminte. O scot din broască, dar e mai scurtă cu vreo doi centimetri! Am rupt-o! Simt cum un bolovan mare mi se adună în stomac constatând că ușa e închisă, iar eu sunt: În costum de baie. Cu labele într-o mână și cu pluta la subsoară. Și culmea, nimic altceva, pentru că toate îmi sunt bine protejate în Dulapul Închis.

Așa stăteam la ghișeul doamnei de la casieria bazinului, copleșită de al doilea răspuns identic: „A, păi nu avem ce face. Noi aici nu avem scule!”

Mă gândeam doar că e imposibil să vrea să dorm acolo. Dar ei (dl portar și d-na casieră) sunt zâmbitori și calmi. Și siguri ca nu e nimic de făcut.

Poate de la frig, am judecat repede cam cum ar trebui făcut să deschizi încuietoarea fragilă. Am ochit o foarfecă și am tulit-o să-mi sparg propriul dulap. Am făcut exact așa cum mă gândisem (am strecurat o lamă printre perete și ușă) și am descoperit, umilă, că nu era închisă.

Pentru că rupsesem în yala 108, cheia de la 106.

Un domn Bunic

Petru i-a spus Domnul Bunic. Așa o să-i rămână numele. Primul dintr-o serie.

Un domn Bunic anonim care deschide un proiect deja ramificat. Rămâne să povestesc mai pe larg despre ramificații.

Emiteți cremă?

Formulă:

Se dă proximitatea sărbătorilor de iarnă (cele trecute, firește);

se corelează cu presiunea organizării mesei festive în familie,

se înmulțește cu apropierea amenințătoare a urmatoarei zile de naștere (prilej, mai nou, de întins pielea seara în oglindaă și făcut mutre lungi... ca să văd până unde se întinde și singură...),

se adună cu observația că în crema de față folosită în prezent se află printre multe multe ingrediente și aluminiu,

și, în cele din urmă,

se ridică la puterea dată de bulibășeala năucă din supermarket în (aproape) ajun de Crăciun.

Ca rezultat, mă aflu în primul magazin curățel și luminos care are Bio în vitrină.

Mă salută politicos o tînără delicată, dar mă pasează rapid mentorului în vânzări care intra direct în problemă:

- Ce căutați?

- O cremă de față.

- Atunci v-o recomand pe cea mai bună. Cu efect regenerator. (mă sperii, oare vede și ea??)

- Da' credeți că e nevoie?

- Sigur că e nevoie. Oricine are nevoie. Ochii albaștri mărginiți de o pădure de gene decorate festiv cu mult mascara mă privesc fix. Eu sunt, ca de obicei în relatiile inter-feminine, cu un cap mai sus, dar mă cocoșez binevoitor ca să nu fim prea la distanță.

Am un ditamai căruciorul cu tot felul de catrafuse, car o geacă înfoiată și nu sunt chiar într-o good hair day. Mă foiesc cu o cremă pe care am apucat să pun mâna ca un elefant grațios în magazinul de porțelanuri, dar domnișoara nu mă iartă ușor. Îmi vorbește despre beneficii. O doamnă cu cicatrice mare mare pe piept a rămas fără cicatrice.

- Dar asta nu e bună? Îi arăt pe ce-am pus mâna.

- Ba da, dar nu la fel de bună.

În fine, mă uit la prețuri. Cea mai bună e de vreo 3.5 ori mai scumpă decât timida mea alegere. Aș cam lua-o pe a mea. Dar fata nu se lasă. E mai eficientă. Se consumă mai puțină. Vin Sarbătorile: vă puteți face un cadou. Începe să-mi crească pulsul. Intră rapid în schemă creierul meu reptilian. Dintre Luptă și Fugi, el alege Fugi! Îmi înșfac crema și bat o retragere cu scuze la casă.

Acolo respir ușurată. Tânăra domnișoară care m-a salutat la intrare pare să fie de partea mea.

- Și eu o folosesc. E foarte bună. Și eu am tenul foarte dificil. (sigur! la vârsta ei e acnee! plus că mă întreb serios dacă există măsura -2, ca să se îmbrace și ea). Are ochi albaștri si mascara festiv. Dar măcar zâmbește prietenos.

- E foarte important la crema asta să o folosiți regulat, că vă protejează împotriva radicalilor liberi.

Chiar dacă emiteți să vă dați seara, important e să nu emiteți să vă dați dimineața! Că afară sunt mulți radicali liberi.

Caut bunici

Tataie spunea povești. În fiecare seară spunea o poveste nouă. Proaspătă. Inventată, nu citită. O scoteam, invizibilă și neconsistentă din comoda pe care stătea televizorul (merită precizat că era aceeași comodă în care punea mamaia la sărbători sub cheie prăjitura cu cocă rasă, pe care o furam bucată cu bucată până la epuizare). Închideam cu cheia (să nu se piardă celelalte) și fugeam repede în pat ca s-o ascult. Stăteam cuminte la marginea dinspre perete a patului (avea o bordură de lemn negru de care îmi lipeam fruntea) și ascultam. Erau niște aventuri teribile, fantastice, intrigi cu prinți, prințese, păduri și ființe nepământești. Nu le mai știu. Am uitat tot. Îmi amintesc doar că adormea povestind câteodată. Și atunci îmi răpea din poveste și nu-l puteam lăsa în pace: „Tataie! Și ce-a făcut?”. Uneori amesteca, cu somnul care îl copleșea, personaje din viața noastră: „Ce să caute, tataie, Dana în pădure?!”. Nu suportam deloc ușor să pierd finaluri. Erau prea palpitante poveștile.

Tataie mi-a adus un șarpe verde în buzunarul de la cămașa, doar ca să-l văd cum arată viu, și apoi l-am dus împreună în iarba din fața curții. Mi-a adus carton, pentru că așa mi-am imaginat eu că stau rochițele balerinelor și mă hotărâsem să mă fac balerină. Mi-a pictat cai albi pe sticlă, m-a ajutat să-mi inventez un alt nume, atunci când eram tristă că nu-mi place al meu și ne făcea pe toți să râdem cu ceea ce târziu am învățat să definesc ca autoironie. Când am văzut Big Fish am plâns. Că mi se părea că așa de tare semăna cu tataie al meu!

Am pe frigider o poză cu el. Aveam doi ani și mă ține în brațe în curte, la soare. Lumina puternică îl face să se încrunte dar nu arată supărat. Se încruntă și zâmbește blând. Mi se face dor de el de fiecare dată când trec pe lângă poză și mi-l amintesc așa un pic ghiduș și foarte blând cu mine.

Tataie a murit acum cincisprezece ani. Luna asta ar fi implinit 85 de ani.

Pentru că a fost el în viața mea, eu pictez și spun povești. Și îmi caut permanent capacitatea de a mă juca.

De când mă tot uit la poza de pe frigider îmi zgândără mintea un plan de a-l picta. N-am îndrăznit până acum. Dar acum încep să prind curaj. Și deja mi-am planificat că după ce mai exersez un pic, trec la portretul lui. Dar as vrea să pictez mai mulți bunici datorită cărora suntem mai cumva, sau mai altfel. Care au lasat în voi, ca și în mine, o scânteie de transcendență.

Îi voi numi Profeții și vom face împreună, la final de proiect, o expoziție.

Dacă vă place ideea, trimiteți-mi poze si poate chiar povesti (dati un semn in comentariu si va contactez, daca nu aveti adresa mea). Spontane, autentice și reprezentative pentru scânteia voastră.

Cadoul perfect e un pulover

...Sau pantaloni de trening.

Anul ăsta am primit cadou răspunsul unei întrebări pe care mi-o pun de atâția ani, că nu-i mai știu începutul. Curele din piele fină cu măsuri estimate, cărți ochite prin biblioteci, filme noi, și în același timp clasice și nemuritoare (cât să merite să le ai pe dvd), toate acestea să fie cumpărate de beneficiarii lor în propriile demersuri de răsfăț.

Fiecare sezon cu cadouri e o vânătoare de concepte abstracte exprimate virtuos în obiecte. Cred despre tine că ești o persoană deșteaptă, cultă și rafinată, așa că, după ce am pierdut vremea prin librării până la epuizare, îți voi înmâna victorioasă „Noblesse oblige”. Carte frumoasă în sine, cu mesaj, cu substanță.

Am încercat demult și varianta cărților fără mesaj. Numai așa, că am văzut eu că a apărut. Dar, când primești o carte, nu poți să nu te intrebi de ce a ales-o pe aia. Așa am făcut că am dăruit bunei prietene „Rătăcirile fetei nesăbuite” și ea a primit un mesaj care nu era acolo.

Așadar, mă străduiesc. Cu cât obiectele sunt mai elevate, rafinate, complexe, cu atât mesajul lor e mai solid. Biletele la balet au avut un întreg discurs de spus în tăcerea lor cuminte: mulțumescuri, atenția la pasiuni de o viață, corelația dintre monumentalitatea evenimentului și aceea a gestului...

Și în tot acest timp, cadoul perfect, cuminte, întotdeauna util și aducător de bunăvoință, era un pulover. Unul moale și ușor.

Puloverul nu prea poți să îl mai ai deja (decât printr-o antologică coincidență). Îți trebuie că e iarnă și frig. Alea de anul trecut au făcut probabil scame pe la coate.

Cărțile le mai poți avea, filmele la fel, mesajele lor pot fi mai multe decât ai găsit tu. Nu te poti sustrage mesajelor neplanificate ale cadourilor tale, decât spunând, așa cum a declarat pe atunci iubitul meu, la primul nostru Crăciun: „E doar un inel. Dar n-are nicio semnificație!”.

Puloverul nu se joacă cu abstractizările. El nu ascunde nimic. Spune simplu: mi-ar plăcea să-ți fie cald.

Nebunia

Aseară am plecat să mă întâlnesc cu o prietenă. Era deja întuneric. Pe drumul luminat de becurile galbene, același pe care plec cu Petru când ne coborâm în oraș numai ca să avem de unde veni cu autobuzul, la colț de stradă, gardul e distrus. Pe trotuar, sunt candele roșii care acum s-au stins. Au vegheat și plâns femeia care a murit acolo. Călcată de mașină pe trotuar pe strada liniștită.

Șoferul a intrat în ea cu 80 de km la oră. Femeia avea un pic peste 50 de ani și era bonă. Șoferul avea 19 ani.

Doi bărbați opriți în fața lumânărilor stinse discută despre accident. Mă opresc și eu. Nu știu ce să fac acolo, dar nu pot să trec fără să mă opresc. Îmi vine să fug acasă, să îmi iau copilul în brațe și să nu mai plec de langă el. Să nu mai ieșim din casă. Să-l protejez până... când?

Până când trece nebunia asta.