Am fost la teatru duminica trecuta.
In formula de familie, imbracati frumos si "lustruiti pe bombeu". Piesa clasica cu miros de dulapioare vechi de spiter. (chiar asa mirosea in sala de la decoruri).
Pe mine ma apuca emotia si respectul la teatru. Ma simt in vizita la cineva care face un lucru absolut extraordinar pentru mine: isi pune sufletul pe masa.
Nu a fost prima data cand am trait si sentimentul ca mi-e rusine cu ceilalti musafiri.
A mai fost asa o data cand in rolul copilului divin al lui Bruckner a aparut aclamat consistent pe toata durata piesei de sumedenie de dragutze, dl. Aurelian Temisan. Ma rog, star, piesa asa mai moderna... parca nu bate chiar asa la ochi.
Dar acum... publicul aplauda cand ii place o scena. Moare un personaj... actorii se concentreaza pe intensitatea starilor, si noi aplaudam! In spiritul sitcom, in care ne-am obisnuit sa ni se semnaleze cand radem si cand a aparut un moment demn de atentie pentru ca se dau aplauze.
