Nebunia

Aseară am plecat să mă întâlnesc cu o prietenă. Era deja întuneric. Pe drumul luminat de becurile galbene, același pe care plec cu Petru când ne coborâm în oraș numai ca să avem de unde veni cu autobuzul, la colț de stradă, gardul e distrus. Pe trotuar, sunt candele roșii care acum s-au stins. Au vegheat și plâns femeia care a murit acolo. Călcată de mașină pe trotuar pe strada liniștită.

Șoferul a intrat în ea cu 80 de km la oră. Femeia avea un pic peste 50 de ani și era bonă. Șoferul avea 19 ani.

Doi bărbați opriți în fața lumânărilor stinse discută despre accident. Mă opresc și eu. Nu știu ce să fac acolo, dar nu pot să trec fără să mă opresc. Îmi vine să fug acasă, să îmi iau copilul în brațe și să nu mai plec de langă el. Să nu mai ieșim din casă. Să-l protejez până... când?

Până când trece nebunia asta.

Al di Meola

L-am gasit pe Al di Meola intr-o calatorie. O noapte in care, pe drumuri fiind, am ascultat o emisiune de radio Romania Actualitati pe care probabil o mai asculta in surdina vreun paznic adormit sau vreo asistenta in garda de noapte. A fost muzica lui pentru cateva ore bune.

Nu-mi era un nume strain. Imi era doar o muzica nemaiauzita. Azi l-am auzit clar si l-am vazut de aproape. Concertul a fost la Teatrul National din Cluj. Uneori muzica asta e prea complicata pentru mine. Mi-era greu sa o inteleg. Alteori e atat de simpla si pura.

Imi e o frica teribila de zborul cu avionul. Atat de intensa e frica, incat in aer fiind, am senzatia ca nu ma pot misca pentru ca as putea strica echilibrul fragil al masinariei imense care, impotriva firii si tuturor instinctelor mele, se cocoata tocmai in inaltul cerului.

Asta seara, am trait cateva momente de emotie atat de pura si de intensa, incat aveam senzatia ca daca respir, sau inchid gura, stric un echilibru fragil din care iese muzica.