Cineva care te prinde

Cârcelul e cineva care te prinde. Te prinde exact atunci când masajul atrenorului te-ar pune intr-o lumină importantă și de invidiat. Cârcelul te urmărește pentru că ești atât de fraged încât faci „Țuști!” în bazin fix când se apropie tare tare doamna cu pluta și te strecori ca o zvârlugă prin fața ei, iar mai apoi te așteaptă cât antrenorul să-ți zică „Azi ești leneș!”.

Cârcelul e cineva care trebuie anunțat de colegul de antrenament. Pentru ca astfel savoarea momentului de prizonierat al zvăpăiatului de cârcel să fie împărțită la doi: cel care anunță și norocosul important pe care „l-o prins”.

Cârcelul îți dă drumul după o manevră specială a antrenorului care Doare! Ceea ce înseamnă ca poți să te lași un pic pe spate, să icnești sugestiv și să închizi ochii până trece.

Cârcelul aproape că face din tine un erou al apei.

În costum de baie

În costum de baie. Cu labele într-o mână și cu pluta la subsoară. Și culmea, nicio apă! Doar un hol mic și o ușă care tot lasă înăuntru, direct de afară, oameni zgribuliți, cu nasuri roșii și căciuli trase bine pe urechi.

De afară vine cu fiecare deschidere de ușă câte un salut din partea celor -8C câte îmi arăta mie mașina când am venit, cu vreo 10 minute înainte, eu însămi bine împachetată în pantaloni de schi și cu căciula trasă pe-o sprinceană. Iar acum, fac o primire călduroasă nou veniților etalându-mi în plină lumină coapsele goale.

Nu, deși sunt o persoană politicoasă și destul de sociabilă, nu mi-am dat jos cele trei straturi de pantaloni ca să întâmpin necunoscuți. S-a întâmplat așa:

Am intrat, am arătat abonamentul și am facut o mică glumă în răspuns la observația d-nei casiere că „n-ati mai fost demult pe la noi!” (abonamentul e valabil 1 an, eu mai am încă 5 intrări și îmi expiră peste două săptămâni). Am primit cheie de dulăpior și m-am dus să-mi depozitez catrafusele. Cand am intrat în vestiar, două domnițe fâșnețe, în costume din două piese (Slavă Domnului că al meu ține cât de cât la șale în circumstanțele de față!), se chinuiau să-și îndese căștile de cauciuc roz și au plecat chicotind.

Am rămas așadar singură. Mi-am găsit dulapul și am început să-l burdușesc: geaca (am în ea telefonul, portofelul, cheile de la mașina, exclus s-o las în cuier!), pantalonii de schi (e frig afară!), polarul, bocancii și în cele din urmă pantalonii de back-up, maieul și tricoul, toate în geanta pe care am golit-o de cască, labe și plută). A! Mai am și șlapii bleu, un număr cam mărișori (dar acasă e bine că mai încape o șosetă!).

Buuun... Nu las nimic afară că prea e gol. Cine știe cine mai intră pe aici?!

Bag cheia în broască și nu prea vrea să intre. Nu e prima dată cand am pățit așa. Cheile se strâmbă, broaștele sunt proaste... O îndes bine, țin ușa închisă... și rotesc cu forță. Cheia mă ascultă cuminte. O scot din broască, dar e mai scurtă cu vreo doi centimetri! Am rupt-o! Simt cum un bolovan mare mi se adună în stomac constatând că ușa e închisă, iar eu sunt: În costum de baie. Cu labele într-o mână și cu pluta la subsoară. Și culmea, nimic altceva, pentru că toate îmi sunt bine protejate în Dulapul Închis.

Așa stăteam la ghișeul doamnei de la casieria bazinului, copleșită de al doilea răspuns identic: „A, păi nu avem ce face. Noi aici nu avem scule!”

Mă gândeam doar că e imposibil să vrea să dorm acolo. Dar ei (dl portar și d-na casieră) sunt zâmbitori și calmi. Și siguri ca nu e nimic de făcut.

Poate de la frig, am judecat repede cam cum ar trebui făcut să deschizi încuietoarea fragilă. Am ochit o foarfecă și am tulit-o să-mi sparg propriul dulap. Am făcut exact așa cum mă gândisem (am strecurat o lamă printre perete și ușă) și am descoperit, umilă, că nu era închisă.

Pentru că rupsesem în yala 108, cheia de la 106.

Un domn Bunic

Petru i-a spus Domnul Bunic. Așa o să-i rămână numele. Primul dintr-o serie.

Un domn Bunic anonim care deschide un proiect deja ramificat. Rămâne să povestesc mai pe larg despre ramificații.

Emiteți cremă?

Formulă:

Se dă proximitatea sărbătorilor de iarnă (cele trecute, firește);

se corelează cu presiunea organizării mesei festive în familie,

se înmulțește cu apropierea amenințătoare a urmatoarei zile de naștere (prilej, mai nou, de întins pielea seara în oglindaă și făcut mutre lungi... ca să văd până unde se întinde și singură...),

se adună cu observația că în crema de față folosită în prezent se află printre multe multe ingrediente și aluminiu,

și, în cele din urmă,

se ridică la puterea dată de bulibășeala năucă din supermarket în (aproape) ajun de Crăciun.

Ca rezultat, mă aflu în primul magazin curățel și luminos care are Bio în vitrină.

Mă salută politicos o tînără delicată, dar mă pasează rapid mentorului în vânzări care intra direct în problemă:

- Ce căutați?

- O cremă de față.

- Atunci v-o recomand pe cea mai bună. Cu efect regenerator. (mă sperii, oare vede și ea??)

- Da' credeți că e nevoie?

- Sigur că e nevoie. Oricine are nevoie. Ochii albaștri mărginiți de o pădure de gene decorate festiv cu mult mascara mă privesc fix. Eu sunt, ca de obicei în relatiile inter-feminine, cu un cap mai sus, dar mă cocoșez binevoitor ca să nu fim prea la distanță.

Am un ditamai căruciorul cu tot felul de catrafuse, car o geacă înfoiată și nu sunt chiar într-o good hair day. Mă foiesc cu o cremă pe care am apucat să pun mâna ca un elefant grațios în magazinul de porțelanuri, dar domnișoara nu mă iartă ușor. Îmi vorbește despre beneficii. O doamnă cu cicatrice mare mare pe piept a rămas fără cicatrice.

- Dar asta nu e bună? Îi arăt pe ce-am pus mâna.

- Ba da, dar nu la fel de bună.

În fine, mă uit la prețuri. Cea mai bună e de vreo 3.5 ori mai scumpă decât timida mea alegere. Aș cam lua-o pe a mea. Dar fata nu se lasă. E mai eficientă. Se consumă mai puțină. Vin Sarbătorile: vă puteți face un cadou. Începe să-mi crească pulsul. Intră rapid în schemă creierul meu reptilian. Dintre Luptă și Fugi, el alege Fugi! Îmi înșfac crema și bat o retragere cu scuze la casă.

Acolo respir ușurată. Tânăra domnișoară care m-a salutat la intrare pare să fie de partea mea.

- Și eu o folosesc. E foarte bună. Și eu am tenul foarte dificil. (sigur! la vârsta ei e acnee! plus că mă întreb serios dacă există măsura -2, ca să se îmbrace și ea). Are ochi albaștri si mascara festiv. Dar măcar zâmbește prietenos.

- E foarte important la crema asta să o folosiți regulat, că vă protejează împotriva radicalilor liberi.

Chiar dacă emiteți să vă dați seara, important e să nu emiteți să vă dați dimineața! Că afară sunt mulți radicali liberi.

Caut bunici

Tataie spunea povești. În fiecare seară spunea o poveste nouă. Proaspătă. Inventată, nu citită. O scoteam, invizibilă și neconsistentă din comoda pe care stătea televizorul (merită precizat că era aceeași comodă în care punea mamaia la sărbători sub cheie prăjitura cu cocă rasă, pe care o furam bucată cu bucată până la epuizare). Închideam cu cheia (să nu se piardă celelalte) și fugeam repede în pat ca s-o ascult. Stăteam cuminte la marginea dinspre perete a patului (avea o bordură de lemn negru de care îmi lipeam fruntea) și ascultam. Erau niște aventuri teribile, fantastice, intrigi cu prinți, prințese, păduri și ființe nepământești. Nu le mai știu. Am uitat tot. Îmi amintesc doar că adormea povestind câteodată. Și atunci îmi răpea din poveste și nu-l puteam lăsa în pace: „Tataie! Și ce-a făcut?”. Uneori amesteca, cu somnul care îl copleșea, personaje din viața noastră: „Ce să caute, tataie, Dana în pădure?!”. Nu suportam deloc ușor să pierd finaluri. Erau prea palpitante poveștile.

Tataie mi-a adus un șarpe verde în buzunarul de la cămașa, doar ca să-l văd cum arată viu, și apoi l-am dus împreună în iarba din fața curții. Mi-a adus carton, pentru că așa mi-am imaginat eu că stau rochițele balerinelor și mă hotărâsem să mă fac balerină. Mi-a pictat cai albi pe sticlă, m-a ajutat să-mi inventez un alt nume, atunci când eram tristă că nu-mi place al meu și ne făcea pe toți să râdem cu ceea ce târziu am învățat să definesc ca autoironie. Când am văzut Big Fish am plâns. Că mi se părea că așa de tare semăna cu tataie al meu!

Am pe frigider o poză cu el. Aveam doi ani și mă ține în brațe în curte, la soare. Lumina puternică îl face să se încrunte dar nu arată supărat. Se încruntă și zâmbește blând. Mi se face dor de el de fiecare dată când trec pe lângă poză și mi-l amintesc așa un pic ghiduș și foarte blând cu mine.

Tataie a murit acum cincisprezece ani. Luna asta ar fi implinit 85 de ani.

Pentru că a fost el în viața mea, eu pictez și spun povești. Și îmi caut permanent capacitatea de a mă juca.

De când mă tot uit la poza de pe frigider îmi zgândără mintea un plan de a-l picta. N-am îndrăznit până acum. Dar acum încep să prind curaj. Și deja mi-am planificat că după ce mai exersez un pic, trec la portretul lui. Dar as vrea să pictez mai mulți bunici datorită cărora suntem mai cumva, sau mai altfel. Care au lasat în voi, ca și în mine, o scânteie de transcendență.

Îi voi numi Profeții și vom face împreună, la final de proiect, o expoziție.

Dacă vă place ideea, trimiteți-mi poze si poate chiar povesti (dati un semn in comentariu si va contactez, daca nu aveti adresa mea). Spontane, autentice și reprezentative pentru scânteia voastră.