În costum de baie. Cu labele într-o mână și cu pluta la subsoară. Și culmea, nicio apă! Doar un hol mic și o ușă care tot lasă înăuntru, direct de afară, oameni zgribuliți, cu nasuri roșii și căciuli trase bine pe urechi.
De afară vine cu fiecare deschidere de ușă câte un salut din partea celor -8C câte îmi arăta mie mașina când am venit, cu vreo 10 minute înainte, eu însămi bine împachetată în pantaloni de schi și cu căciula trasă pe-o sprinceană. Iar acum, fac o primire călduroasă nou veniților etalându-mi în plină lumină coapsele goale.
Nu, deși sunt o persoană politicoasă și destul de sociabilă, nu mi-am dat jos cele trei straturi de pantaloni ca să întâmpin necunoscuți. S-a întâmplat așa:
Am intrat, am arătat abonamentul și am facut o mică glumă în răspuns la observația d-nei casiere că „n-ati mai fost demult pe la noi!” (abonamentul e valabil 1 an, eu mai am încă 5 intrări și îmi expiră peste două săptămâni). Am primit cheie de dulăpior și m-am dus să-mi depozitez catrafusele. Cand am intrat în vestiar, două domnițe fâșnețe, în costume din două piese (Slavă Domnului că al meu ține cât de cât la șale în circumstanțele de față!), se chinuiau să-și îndese căștile de cauciuc roz și au plecat chicotind.
Am rămas așadar singură. Mi-am găsit dulapul și am început să-l burdușesc: geaca (am în ea telefonul, portofelul, cheile de la mașina, exclus s-o las în cuier!), pantalonii de schi (e frig afară!), polarul, bocancii și în cele din urmă pantalonii de back-up, maieul și tricoul, toate în geanta pe care am golit-o de cască, labe și plută). A! Mai am și șlapii bleu, un număr cam mărișori (dar acasă e bine că mai încape o șosetă!).
Buuun... Nu las nimic afară că prea e gol. Cine știe cine mai intră pe aici?!
Bag cheia în broască și nu prea vrea să intre. Nu e prima dată cand am pățit așa. Cheile se strâmbă, broaștele sunt proaste... O îndes bine, țin ușa închisă... și rotesc cu forță. Cheia mă ascultă cuminte. O scot din broască, dar e mai scurtă cu vreo doi centimetri! Am rupt-o! Simt cum un bolovan mare mi se adună în stomac constatând că ușa e închisă, iar eu sunt: În costum de baie. Cu labele într-o mână și cu pluta la subsoară. Și culmea, nimic altceva, pentru că toate îmi sunt bine protejate în Dulapul Închis.
Așa stăteam la ghișeul doamnei de la casieria bazinului, copleșită de al doilea răspuns identic: „A, păi nu avem ce face. Noi aici nu avem scule!”
Mă gândeam doar că e imposibil să vrea să dorm acolo. Dar ei (dl portar și d-na casieră) sunt zâmbitori și calmi. Și siguri ca nu e nimic de făcut.
Poate de la frig, am judecat repede cam cum ar trebui făcut să deschizi încuietoarea fragilă. Am ochit o foarfecă și am tulit-o să-mi sparg propriul dulap. Am făcut exact așa cum mă gândisem (am strecurat o lamă printre perete și ușă) și am descoperit, umilă, că nu era închisă.
Pentru că rupsesem în yala 108, cheia de la 106.
