Nebunia

Aseară am plecat să mă întâlnesc cu o prietenă. Era deja întuneric. Pe drumul luminat de becurile galbene, același pe care plec cu Petru când ne coborâm în oraș numai ca să avem de unde veni cu autobuzul, la colț de stradă, gardul e distrus. Pe trotuar, sunt candele roșii care acum s-au stins. Au vegheat și plâns femeia care a murit acolo. Călcată de mașină pe trotuar pe strada liniștită.

Șoferul a intrat în ea cu 80 de km la oră. Femeia avea un pic peste 50 de ani și era bonă. Șoferul avea 19 ani.

Doi bărbați opriți în fața lumânărilor stinse discută despre accident. Mă opresc și eu. Nu știu ce să fac acolo, dar nu pot să trec fără să mă opresc. Îmi vine să fug acasă, să îmi iau copilul în brațe și să nu mai plec de langă el. Să nu mai ieșim din casă. Să-l protejez până... când?

Până când trece nebunia asta.

Povestea cu cadoul din gradina

In gradina vecinului e un gutui parasit. Toata gradina vecinului e parasita. Dar gutuiul se intinde cu jind la noi in curte.

In toamna asta a fost plin de gutui. Nu stiu unde s-au dus. Dar, odata la cateva zile, gasesc in curte cate una-doua gutui. Parfumate, numa bune de un compotel.

M-am atarnat, am tras, am lovit cu coada maturii... Nu-mi da. Imi face cadou, numai cand vrea el, cate o gutuie pe care nici nu stiu unde o tine ascunsa.

Povestea cu musacaua impertinenta

De cand ma stiu mi-a placut musacaua. O facea mamaia rumena si aromata (mamaia avea o predilectie speciala, mostenita de mine intru totul, pentru cimbru) duminica, intr-o cratita mare pentru toata familia.

Cand am mers in Grecia, nu imi doream sa vad ruine antice, cat visam la musaca de la ea de acasa. M-au dezamagit crunt grecii. Musacaua pe care am intalnit-o acolo mi-a dat arsuri la stomac pe cateva zile. Baltea in ulei si ceapa prajita.

Zilele astea beneficiarul principal al musacalelor mele este Petru. Asa ca reinventez si eu.

O fac din carne de pui pentru ca el nu poate manca inca de porc (nu-i voie sub trei ani), plus ca e mult mai slaba (incomparabil mai slaba decat cea tocata de porc). La cea din imagine a intrat cam 350 de grame de carne de pui tocata (eu folosesc din pulpa, e mai putin seaca decat cea de piept), 1 ceapa mare (tocata marunt), 1 morcov (taiat rondele), vreo doi ardei capia (feliati si ei finut) copti si congelati (se poate si cu proaspeti) si o cana de rosii tocate pentru prima etapa.

Am sfarait un pic ceapa cu morcovul si cu doua-trei linguri de ulei de masline in cratita antiaderenta, am pus o ceasca de apa si cand s-au inmuiat un pic am adaugat carnea si ardeii si le-am lasat sa se fiarba inabusit sub capac. Am sarat dupa gustul familiei. (se poate si piper cand nu e pentru copii asa mici). Cand erau aproape gata (vreo 20-25 de minute) am pus si rosiile si o mana de patrunjel verde tocat. Le-am mai lasat cinci minute si le-am pus la racit. Am mai aromat/condimentat cu cimbru uscat, cateva frunze de rozmarin si un pic de coriandru pisat.

Separat am fiert vreo 5 cartofi roz in coaja. I-am racit si curatat. Taiati rondele, jumatate din ei i-am asezat in vasul termorezistent uns cu un cub de unt.

Odata racita umplutura de carne am facut o treaba impertinenta pentru musacaua si asa negreceasca de la radacini: am pus vreo trei felii de paine sa balteasca in lapte cald si le-am pus cu tot cu lapte peste carnea preparata. Am mai batut si vreo doua oua si le-am pus si pe ele. Maclavaisul asta l-am pus peste rondelele de cartofi. Deasupra, iar cartofi. Peste toate o cutie de 250 de grame de branza Fagaras cu o cutie de cottage cheese frecate bine impreuna. Cam 500 de grame de branza, dar cred ca ar fi mers si mai mult.

La cuptor cu totul vreo 15 minute la 200 de grade (treapta 6 pentru gaz).

Ei bine figura cu painea a facut o minune super cremoasa. Inovatie imprumutata de la perisoare, dar de mare efect!

Conversatie

Pup manuta mica. Spun:

- Ai un pupic pe manuta. Stai sa-l iau. Si pup.

Petru zambeste. Nu isi trage mana. Dar nu e nici pupacios. Seamana cu taica-sau.

Eu pup.

- Hii, mai ai unu! Stai sa-l iau. Si iar pup manuta mica, moale si calda care sta cuminte in palma mea.

Petru zambeste din nou. Spune (usor imperativ):

- Mai ai!

Al di Meola

L-am gasit pe Al di Meola intr-o calatorie. O noapte in care, pe drumuri fiind, am ascultat o emisiune de radio Romania Actualitati pe care probabil o mai asculta in surdina vreun paznic adormit sau vreo asistenta in garda de noapte. A fost muzica lui pentru cateva ore bune.

Nu-mi era un nume strain. Imi era doar o muzica nemaiauzita. Azi l-am auzit clar si l-am vazut de aproape. Concertul a fost la Teatrul National din Cluj. Uneori muzica asta e prea complicata pentru mine. Mi-era greu sa o inteleg. Alteori e atat de simpla si pura.

Imi e o frica teribila de zborul cu avionul. Atat de intensa e frica, incat in aer fiind, am senzatia ca nu ma pot misca pentru ca as putea strica echilibrul fragil al masinariei imense care, impotriva firii si tuturor instinctelor mele, se cocoata tocmai in inaltul cerului.

Asta seara, am trait cateva momente de emotie atat de pura si de intensa, incat aveam senzatia ca daca respir, sau inchid gura, stric un echilibru fragil din care iese muzica.