D-na psiholoaga

Azi am citit un post dragut pe blogul unui candidat la internship la firma la care lucrez.

Mi-a placut ca e personal si plin de emotia experientelor prin care a trecut, si in plus, zice si de mine :)(pentru cei care prefera varianta scurta): povesteste despre testele de inteligenta pe care le-a dat la noi si despre mine (d-na psiholoaga care le-a explicat testele). De inteles confuzia si fac mea culpa ca nici eu n-am zis cine sunt si cu ce ma ocup. De fapt povesteste despre cat de palpitanta a fost pentru el ziua aia.

Dar, asa cum e de asteptat partea dragutza pentru mine in toata poveste e despre mine. Si suna asa... dupa ce aparusem si eu pe undeva in poveste cu rol de personaj pozitiv, iata ca revine cu sequelul: descrierea pentru d-na psiholoaga era incorecta: de fapt era amabila si urata!.
Si toate acestea din dragoste pentru Ada (autoarea comentariului usor flatat de la subsolul rectificarii).

Personal: Nostalgie

Am ascultat Pasarea Colibri. Si mi s-a facut dor
... de nopti in care am dezbatut filosofia lumii
... de dimineti cu cafea si tigari si fara mic dejun
... de joc de carti si vin
... de libertatea sa declar miercurea ca e duminica si sa-mi anunt prietenii ca sa nu cumva sa mearga la cursuri
... de infatuarea de a ma crede buricul pamantului
... de un inceput de idila cu "Esti fericita vad ca porti inel"

Frumusete pe muchie de cutit

Este un titlu de show tv. Probabil importat. Habar n-am si nu conteaza.
Eu l-am aflat aseara. Din reclama.

Zice asa: "Toata lumea merita o sansa la viata!".
Si sansa e asa: Sunt niste oameni complexati de diferite defecte fizice, si care considera ca viata lor nu este implinita pana in acest moment din cauza nasului mare, sau burticii tremuratoare... Ei bine, ei au acum o sansa la viata. Facem chirurgie estetica, facem consultanta de stil, tundem, radem si frezam (sauvage, neaparat!).

Iar asta se numeste "o sansa la viata"!

Ca asa ne invata pe noi televiziunea, ca e e rau sa fii urat, e ca si cum nu ai avea o viata. Ca viata au doar cei frumosi. Ca succesul se obtine prin frumusete.

Pentru mine e incredibil. E abrutizant. Iar acestea sunt eufemisme (ma adresez acum uratilor si frumosilor care citesc si inteleg mai mult).

Oare tindem sa ne tampim? Sau ne place nefericirea si vrem sa o cultivam la masele care se vor convinge ca nu merita sa traiasca daca au nasul mare...

Spiritul sitcom

Am fost la teatru duminica trecuta.

In formula de familie, imbracati frumos si "lustruiti pe bombeu". Piesa clasica cu miros de dulapioare vechi de spiter. (chiar asa mirosea in sala de la decoruri).
Pe mine ma apuca emotia si respectul la teatru. Ma simt in vizita la cineva care face un lucru absolut extraordinar pentru mine: isi pune sufletul pe masa.
Nu a fost prima data cand am trait si sentimentul ca mi-e rusine cu ceilalti musafiri.
A mai fost asa o data cand in rolul copilului divin al lui Bruckner a aparut aclamat consistent pe toata durata piesei de sumedenie de dragutze, dl. Aurelian Temisan. Ma rog, star, piesa asa mai moderna... parca nu bate chiar asa la ochi.
Dar acum... publicul aplauda cand ii place o scena. Moare un personaj... actorii se concentreaza pe intensitatea starilor, si noi aplaudam! In spiritul sitcom, in care ne-am obisnuit sa ni se semnaleze cand radem si cand a aparut un moment demn de atentie pentru ca se dau aplauze.

Ce astept de la 2009...

Sa termin de citit cartile incepute in 2008 (vreo 5) si sa incep altele.

Sa apara in vara Harry Potter and the HalfBlood Prince (filmul).

Sa vad Five Minutes to Heaven cu Anamaria Marinca si Liam Neeson.

Sa ma obisnuiesc cu apropierea de 30 de ani.

Sa fac un proiect artistic despre grotesc si abrutizare. (o gluma artistica)

(underline: grotescul pozei (ca si postura), pierderea identitatii, abrutizarea, elasticitatea miscarilor si uratul figurilor). Tehnica: detaliu fin (baroc? realism?)

Sa invat despre umilinta.

Despre America de dupa 9/11: Rendition

Film, mai precis. Pentru ca ma pasioneaza si pentru ca il recomand: Rendition.

Fara multa incarcatura de nume. Despre solutii rapide. Despre solutii neortodoxe si cruzime.
Si despre cum ele sunt posibile si justificate numai pentru ca a existat in America un 9/11.

Merita vazut si pentru ca e un film destept. In structura si in poveste.

Film de colectie

se numeste "Falling in love" e din 1984 si e o poveste spusa uman.
Merryl Streep si Robert de Niro se tot intalnesc intr-o stanjeneala superba pana ajung sa stie ca se iubesc, in ciuda casniciilor ok, a oamenilor ok langa care traiesc.

Mi-a placut sa vad atitudini umane si ne-explicitate la extrem (asa cum sunt filmele de obicei, mai ales cand sunt americane).
Sa ma uit la doi geniali cum trateaza... stanjeneala, un pic de umilire, bucurie, tristete si alte tot felu de emotii foarte zilnice.

A... si mai merita vazut pentru atmosfera, costume si lipsa telefonului mobil. Arata probabil deja ca un sf inteligent despre o lume in care nu ai cum sa anunti ca intarzii la intalnire.