Caut bunici

Tataie spunea povești. În fiecare seară spunea o poveste nouă. Proaspătă. Inventată, nu citită. O scoteam, invizibilă și neconsistentă din comoda pe care stătea televizorul (merită precizat că era aceeași comodă în care punea mamaia la sărbători sub cheie prăjitura cu cocă rasă, pe care o furam bucată cu bucată până la epuizare). Închideam cu cheia (să nu se piardă celelalte) și fugeam repede în pat ca s-o ascult. Stăteam cuminte la marginea dinspre perete a patului (avea o bordură de lemn negru de care îmi lipeam fruntea) și ascultam. Erau niște aventuri teribile, fantastice, intrigi cu prinți, prințese, păduri și ființe nepământești. Nu le mai știu. Am uitat tot. Îmi amintesc doar că adormea povestind câteodată. Și atunci îmi răpea din poveste și nu-l puteam lăsa în pace: „Tataie! Și ce-a făcut?”. Uneori amesteca, cu somnul care îl copleșea, personaje din viața noastră: „Ce să caute, tataie, Dana în pădure?!”. Nu suportam deloc ușor să pierd finaluri. Erau prea palpitante poveștile.

Tataie mi-a adus un șarpe verde în buzunarul de la cămașa, doar ca să-l văd cum arată viu, și apoi l-am dus împreună în iarba din fața curții. Mi-a adus carton, pentru că așa mi-am imaginat eu că stau rochițele balerinelor și mă hotărâsem să mă fac balerină. Mi-a pictat cai albi pe sticlă, m-a ajutat să-mi inventez un alt nume, atunci când eram tristă că nu-mi place al meu și ne făcea pe toți să râdem cu ceea ce târziu am învățat să definesc ca autoironie. Când am văzut Big Fish am plâns. Că mi se părea că așa de tare semăna cu tataie al meu!

Am pe frigider o poză cu el. Aveam doi ani și mă ține în brațe în curte, la soare. Lumina puternică îl face să se încrunte dar nu arată supărat. Se încruntă și zâmbește blând. Mi se face dor de el de fiecare dată când trec pe lângă poză și mi-l amintesc așa un pic ghiduș și foarte blând cu mine.

Tataie a murit acum cincisprezece ani. Luna asta ar fi implinit 85 de ani.

Pentru că a fost el în viața mea, eu pictez și spun povești. Și îmi caut permanent capacitatea de a mă juca.

De când mă tot uit la poza de pe frigider îmi zgândără mintea un plan de a-l picta. N-am îndrăznit până acum. Dar acum încep să prind curaj. Și deja mi-am planificat că după ce mai exersez un pic, trec la portretul lui. Dar as vrea să pictez mai mulți bunici datorită cărora suntem mai cumva, sau mai altfel. Care au lasat în voi, ca și în mine, o scânteie de transcendență.

Îi voi numi Profeții și vom face împreună, la final de proiect, o expoziție.

Dacă vă place ideea, trimiteți-mi poze si poate chiar povesti (dati un semn in comentariu si va contactez, daca nu aveti adresa mea). Spontane, autentice și reprezentative pentru scânteia voastră.